Mocăniţe electorale

Cu cinci luni înain­tea alegerilor parlamen­tare, principalele par­tide nu numai că se consideră câştigătoare, ci oferă pe tavă şi premieri. De la PSD, cine altcineva să fie decât Mircea Geoană, care, vineri, şi-a serbat 50 de ani de viaţă în maniera „personalitate de stat”, la vilă de protocol, cu 300 de invitaţi, politicieni, businessmani, vedete, ploaie de cadouri şi o video-odă, care descrie măreţul destin al sărbătoritului.
La PD-L, îşi fac încălzirea doi lideri din tabăra Băsescu, foştii liberali Theodor Stolojan şi Gheorghe Flutur, iar la PNL, deocamdată nu se aude alt nume decât al actualului prim-ministru şi viitor candidat de Primăverii, Călin Popescu Tăriceanu.
Prezentarea premierului şi, eventual, a noului guvern de către fiecare competitor important este o strategie politică nouă la noi. Ea apare din nevoia de a personaliza campania electorală şi a o face mai accesibilă şi mai atractivă pentru public, în condiţiile în care decalajul dintre alegerile prezidenţiale şi parlamentare a scos, din competiţia acestei toamne, centrul de maxim interes electoral – candidatul la preşedinţie.
Totodată, partidele le prezintă alegătorilor oferta
electorală completă - galeria de candidaţi uninominali, programul
de guvernare, Cabinetul şi şeful lui - cetăţenii obţinând astfel o imagine de ansamblu asupra a ceea ce vrea şi poate fiecare partid.
Cum programele de guvernare se anunţă a fi numai lapte
şi miere – PSD a lansat, săptămâna trecută, o capodoperă de populism -, ceea ce va diferenţia partidele va fi garnitura umană, în special personalitatea propusă pentru a conduce Executivul. Aceasta va fi cel mai puternic transmiţător al mesajului electoral, chiar şi felul în care articulează cuvintele ori îşi asortează cravata având impact asupra receptorilor. Din acest punct de vedere – chiar dacă la capitolul pronunţie şi vestimentaţie stau bine – „premierii” neoficial anunţaţi nu sunt cele mai tentante opţiuni.
Stolojan şi Flutur sunt amândoi oameni ai preşedintelui Traian Băsescu, instalarea unuia dintre ei la Palatul Victoria însemnând, practic, că tot şeful statului conduce şi guvernul. Theodor Stolojan a mai pierdut din buna reputaţie cu care intrase în politică, după ce s-a retras din cursă în toiul campaniei
pentru prezidenţiale, refăcându-se psihic şi fizic suficient de repede însă pentru a lucra la Cotroceni şi a rupe un grup din PNL, cu care, mai târziu, şi-a făcut partid. Pe Stolojan l-a ţinut în viaţă imaginea de tehnocrat încăpăţânat, cea de politician îl omoară cu încetinitorul. Gheorghe Flutur, prin el însuşi, pare un om muncitor şi cumsecade, dar prea şters pentru a fi văzut în funcţia de premier, cea de preşedinte de consiliu judeţean, pe care a obţinut-o la locale, dând dimensiunea sa exactă.
Mircea Geoană nu poate ieşi nicăieri fără eticheta de „prostănac”, pusă de Ion Iliescu într-un moment de sinceritate, fără a fi privit drept „creaţia” Grupului de la Cluj şi fără a stârni zâmbete când îşi încordează musculatura politică. În plus, dă semne de megalomanie, vrea să construiască stadioane, trage numai la vile de protocol, se îmbată cu omagii şi se consideră drept singurul îndreptăţit să conducă viitorul guvern. Călin Popescu Tăriceanu, care reuşeşte performanţa de a încheia un mandat de patru ani în fruntea Executivului, nu mai are şanse să fie premier, partidul său, pe a treia poziţie în clasamentul electoral, putând negocia, într-o viitoare coaliţie, orice altceva în afara funcţiei de prim-ministru.

Niciunul dintre posibilii premieri despre care se vorbeşte, acum, nu este apt a prelua, de la candidatul la preşedinţie, rolul de „locomotivă” electorală pentru partidul său, pufăind, mai curând, ca nişte mocăniţe.